gol

...cad in gol...mi-e teama ca nu ma pot redresa...ca nu voi mai putea reveni pe culoarul de zbor si voi simti asfaltul dur, murdar..Persoana cea mai draga ne-a fost rapita...a obosit sa tot fuga de moarte...a prins-O. Imi este dor de Ea asa cum plantele desertului isi doresc ploaia, asa cum un orb vrea sa vada culorile curcubeului, asa cum o porumbita alba si-ar dori sa zboare dupa ce si-a pierdut aripile. Oftez des...pt. ca nu mai am lacrimi sa plang...ochii mi-au capatat o culoare stearsa, mi-am pierdut acea sclipire pe care Ea mi-o planta in fiecare seara cand ne revedeam. Traiesc hranindu-ma doar cu amintiri, simtaminte cu o bogata incarcatura magica...chimia ce ne-a legat atunci cand m-a dorit. Ea m-a facut un om, m-a invatat sa discern, sa iubesc neconditionat, sa vreau mai mult...O simt adesea in preajma...ma cauta...cred ca vroia sa-mi mai spuna ceva, desi stiu ce pentru ca mi-o arata in fiecare secunda...ca ma iubeste . E incredibil de greu sa mai merg pe pasii propusi, sa imi privesc fratii si parintele indurerati...prin ochii carora O vad pe Ea. Nu pot sa cred ca nu mai este fizic printre noi, ca nu pot sa o mai sarut si sa-i spun " noapte buna", ca nu imi mai zambeste cald cand vin de la munca, ca nu am cui sa-i mai spun MAMA. Te voi iubi vesnic, desi asta inseamna ca jumatate din inima a plecat cu tine, iti voi pastra amintirea vie prin asemanarea fizica desi altora le poate provoca dureri sufletesti, ma voi ridica in zbor...cu greu...cu cioturi de aripi... ca sa nu te dezamagesc ...scumpa mea MAMA.